Războiul cel Mare, Războiul Națiunilor, denumit, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, Primul Război Mondial, a fost un conflict militar de dimensiuni mondiale. A fost un război global declanșat în Europa, care a durat de la 28 iulie 1914 până pe 11 noiembrie 1918, la care au participat peste 70 de milioane de militari, inclusiv 60 de milioane de europeni, mobilizați într-unul dintre cele mai mari războaie din istorie. Peste nouă milioane de combatanți și șapte milioane de civili au murit ca urmare a războiului, o rată a accidentelor exacerbată de progresul tehnologic și industrial al beligeranților și impasul tactic cauzat de războiul de tranșee. A fost unul dintre cele mai mortale conflicte din istorie și a provocat schimbări majore politice, inclusiv revoluțiile din 1917-1923(en) la multe dintre națiunile implicate. Rivalitățile nerezolvate la sfârșitul conflictului au contribuit la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, 21 de ani mai târziu.<5> Situația din Europa, înainte de război, era îngrijorătoare. Imperialismul, Militarismul și Naționalismul se aflau în ascensiune, iar cursa înarmărilor între marile imperii ale Europei a condus la un nivel crescut de militarizare fără precedent. Conflictele teritoriale nerezolvate au creat tensiuni internaționale, iar conflictele regionale multiple au dus la descompunerea relațiilor diplomatice. Războiul a atras în luptă toate marile puteri economice ale lumii, grupate în două alianțe opuse: Puterile Aliate sau Antanta (Imperiul Rus, A Treia Republică Franceză și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei), contra Puterilor Centrale formate din Imperiul German și Austro-Ungaria. Deși Italia a fost membră a Alianței Triple alături de Germania și Austria-Ungaria, ea nu s-a alăturat Puterilor Centrale, deoarece Austro-Ungaria a atacat-o încălcând termenii alianței. Aceste alianțe au fost reorganizate și extinse pe măsură ce mai multe națiuni au intrat în război: Italia, Japonia și Statele Unite ale Americii care s-au alăturat Antantei în timp ce Imperiul Otoman și Bulgaria s-au alăturat Puterilor Centrale.<6>
Declanșarea războiului a fost provocată de asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand al Austriei, moștenitor al tronului Austro-Ungariei, de către studentul sârb Gavrilo Princip la Sarajevo la 28 iunie 1914. Această crimă a declanșat o criză diplomatică atunci, când Austro-Ungaria a dat un ultimatum Regatului Serbiei și, ca urmare, alianțele internaționale formate de-a lungul deceniilor anterioare au fost invocate. În câteva săptămâni marile puteri se aflau în război, iar conflictul urma să escaladeze în curând la scară globală.
Rusia a fost prima care a ordonat o mobilizare parțială a armatelor sale în zilele 24 iulie-25 iulie, iar la 28 iulie, Austria-Ungaria a declarat război Serbiei. Rusia a anunțat mobilizarea generală la 30 iulie. Germania a trimis un ultimatum Rusiei să se demobilizeze. Rusia a refuzat. Astfel, Germania i-a declarat război Rusiei la 1 august. Fiind depășită numeric pe Frontul de Est, Rusia a îndemnat aliatul său francez să deschidă un al doilea front în vest.<7>
Cu 40 de ani în urmă, încheierea războiului franco-prusac a pus capăt celui de-al doilea imperiu francez, iar Franța i-a cedat Germaniei provinciile Alsacia-Lorena. Amărăciunea în legătură cu această înfrângere și hotărârea de a recupera Alsacia-Lorena i-au determinat să accepte pretenția Rusiei, astfel că Franța a început să se mobilizeze pe deplin la 1 august, iar Germania, la 3 august, a declarat război Franței. Frontiera dintre Franța și Germania a fost puternic fortificată pe ambele părți, astfel încât, conform planului Schlieffen, Germania a invadat state neutre ca Belgia și Luxemburgul înainte de a se deplasa spre Franța din nord, determinând Regatul Unit să declare război împotriva Germaniei la 4 august, din cauza încălcării neutralității belgiene.<8>
Japonia a intrat în război de partea Puterilor Aliate la 23 august 1914, profitând de ocazia distragerii Germaniei de războiul european pentru a-și extinde sfera de influență în China și Pacific.
Marșul german spre Paris a fost oprit în Prima bătălie de pe Marna, ceea ce a determinat ca pe Frontul de Vest să se instaleze o luptă de uzură, cu o linie de tranșee care s-a schimbat rareori până în 1917. Pe Frontul de Est armata rusă a condus cu succes campania împotriva austro-ungurilor, însă germanii au oprit-o în Prusia de Est în bătăliile de la Tannenberg și Lacurile Mazurice. În noiembrie 1914, Imperiul Otoman s-a alăturat Puterilor Centrale, deschizând fronturi în Caucaz, Mesopotamia și Peninsula Sinai. În 1915, Italia s-a alăturat Puterilor Aliate, iar Bulgaria s-a alăturat Puterilor Centrale. România s-a alăturat Puterilor Aliate în 1916. După ce au fost scufundate șapte nave comerciale americane de către focurile trase de submarinele germane și revelația că germanii încercau să obțină cooperarea Mexicului pentru a duce război împotriva Statelor Unite, SUA au declarat război Germaniei la 6 aprilie 1917.
Guvernul țarist rus a fost înlăturat în martie 1917, odată cu Revoluția din Februarie, iar Revoluția din Octombrie, urmată de o nouă înfrângere militară, i-a determinat pe ruși să încheie pace cu Puterile Centrale prin Tratatul de la Brest-Litovsk, care le-a acordat germanilor o victorie semnificativă. După ofensivele germane de primăvară de-a lungul Frontului de Vest, în primăvara anului 1918, puterile aliate s-au adunat și au condus Ofensiva de 100 de zile împotriva germanilor. La 4 noiembrie 1918, Imperiul Austro-Ungar a acceptat Armistițiul de la Villa Giusti și Germania, care avea propriile probleme cu revoluționarii, a fost de acord cu încheierea unui armistițiu la 11 noiembrie 1918, războiul încheindu-se cu victoria forțelor aliate.
Până la sfârșitul războiului sau imediat după aceea, Imperiul German, Imperiul Rus, Imperiul Austro-Ungar și Imperiul Otoman au încetat să mai existe, iar monarhiile acestora au fost abolite. Frontierele naționale au fost redesenate, cu restabilirea sau crearea a nouă națiuni independente, iar coloniile germane și teritoriile otomane au fost împărțite între puterile victorioase. În timpul Conferinței de la Paris din 1919, cele patru mari puteri (Marea Britanie, Franța, Statele Unite și Italia) și-au impus termenii într-o serie de tratate. Liga Națiunilor a fost creată cu scopul de a împiedica repetarea unui astfel de conflict. Acest efort nu a reușit, iar depresiunea economică, naționalismul reînnoit, statele succesoare slăbite și sentimentele de umilință (în special pentru Germania) au contribuit în cele din urmă la declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial.<9>
Denumirea
Termenul „primul război mondial” a fost folosit pentru prima dată în septembrie 1914 de biologul și filosoful german Ernst Haeckel, care a susținut că „nu există nici o îndoială că cursul și caracterul acestui război european de temut ... va deveni primul război mondial în sensul deplin al cuvântului” citând un raport de serviciu în The Indianapolis Star, la 20 septembrie 1914.<10> Înainte de Al Doilea Război Mondial, anii 1914-1918 au fost, în general, cunoscuți ca anii Marelui Război. Europenii contemporani l-au caracterizat, de asemenea, ca fiind „ războiul care trebuia să pună capăt războiului” sau „războiul pentru a pune capăt tuturor războaielor”, datorită percepției lor asupra scării și devastării sale, atunci neegalate. După ce a început cel de-al Doilea Război Mondial în 1939, termenul a devenit mai standard la istoricii Imperiului Britanic, inclusiv la canadieni, utilizând mai des termenul „Primul Război Mondial”.<11>
În octombrie 1914, revista canadiană Maclean a scris: „Unele războaie se autonumesc. Acesta este Marele Război”. Cu toate acestea, istoricul John Holland Rose descria în 1911 războaiele din 1793-1815 împotriva Franței ca Marele Război. Această a fost validată de cartea lui Gareth Glover din 2015, Waterloo în 100 fapte, în care afirmă:
